Mi-am amintit de ceva ce stiam cu foarte multi ani in urma.. legenda androginului.. de fapt am fost "unul".. dar pentru ca societatea este bolnava, nu ne mai cautam, nu ne mai recunoastem si suntem "mandri" ca suntem singuri.. amarate jumatati ce bantuim pamantul, traind iluzia vietii..

"Unii te văd numai pe tine,

Alţii mă văd numai pe mine,

Ne suprapunem atât de perfect

Încât nimeni nu ne poate zări deodată

Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia

De unde putem fi văzuţi amândoi.

Tu vezi numai luna,

Eu văd numai soarele,

Tu duci dorul soarelui,

Eu duc dorul lunii,

Stăm spate în spate,

Oasele noastre s-au unit de mult,

Sângele duce zvonuri

De la o inimă la alta.

Cum eşti?

Dacă ridic braţul

Şi-l întind mult înapoi,

Îţi descopăr clavicula dulce

Şi, urcând, degetele îţi ating

Sfintele buze,

Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc

Până la sânge gura.

Cum suntem?

Avem patru braţe să ne apărăm,

Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea

Şi tu numai duşmanul din faţa ta,

Avem patru picioare să alergăm,

Dar tu poţi fugi numai în partea ta

Şi eu numai în cealaltă parte.

Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Suntem egali?

Vom muri deodată sau unul va purta,

Încă o vreme,

Cadavrul celuilalt lipit de el

Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?

Sau poate nici nu va muri întreg

Şi va purta-n eternitate

Povara dulce-a celuilalt,

Atrofiată de vecie,

Cât o cocoaşă,

Cât un neg...

Oh, numai noi cunoaştem dorul

De-a ne putea privi în ochi

Şi-a înţelege astfel totul,

Dar stăm spate în spate,

Crescuţi ca două crengi

Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,

Jertfindu-se pentru o singură privire,

Ar vedea numai spatele din care s-a smuls 

Însângerat, înfrigurat,

Al celuilalt."